Cocoșul și alte povestiri

     Spre corectare adaugire si continuare....

din telefon 30.12.2019


               

Departe de a încerca să-l copiez pe Creangă, am să încerc să expun aici, o serie din cele mai frumoase amintiri ale copilăriei și adolescenței mele, trăite lângă oameni dragi și care mi-au rămas prieteni buni în ce mai mare parte.

 Capitolul 1

Preambul la "Cocoșul"

                Se face că eram prin anul  1997 cred, în vacanța de după sesiunea de iarnă, pe la un 15 -20 februarie 🤔...   Începusem de mult să bem. Mai toți prietenii mei erau "buni consumatori" mai ales când ne regăseam pe plaiurile mioritice ale Moldovei și mai ales pe plaiurile Havârnei.

Așa se face că în prima seară de după cum am ajuns la Havârna, am și coborât în centrul satului la crâșma unui alt bun prieten din generația mult mai mare față de a noastră și anume la Mol-Pic sau "la Sandu" (prietenul) cum spuneam noi. Tocmai îi reparasem o combină audio JVC care nu mai citea discurile de la prea multă utilizare în combinație cu mult mult fum de țigară. Pe atunci fumatul nu era interzis în interior ca acum. Bucuria nespusă a lui Sandu care fusese cu combina audio la reparat și pe la depanatorii din Botoșani, trebuia sărbătorită corespunzător. Drept pentru care am purces la o degustare mai întâi de vin fiert... era totuși iarnă, apoi am trecut la specialitățile spirtoase din producția județeană, că doar suntem un pic de patrioți locali. În speță am probat: Votcă Vorona și apoi varianta extra Voronskaya. La această "degustare" au mai participat pe lângă mine, vărul meu Cristi, Sandu și fratele lui Sandu: Adrian Molocea; un celebru și foarte bun mecanic. Astfel mai un păhărel mai o discuție despre mecanică mai o muzică bună timpul trece și se făcu dimineața. Moment în care apare la ușă nenea Ghiță, unchiul meu și tatăl lui Cristi văru’, în a cărei "grijă" teoretic eram. După o invitație nerefuzată la "un rachiu" am declinat invitația acestuia de a merge acasă să ne odihnim. Motivând că noi nu mergem acasă decât cu mașina, că doar vorbisem toată noaptea de mașini...  Nenea Ghiță a plecat și probabil prin stradă  so fi întâlnit cu nenea Gelu(Dumnezeu să-l ierte că a plecat dintre noi), singurul posesor de autoturism din familie ce putea fi abordat. În felul acesta intră în joc nenea Gelu care vine la crâșmă cu intenția să-și ducă nepoții acasă. Bineînțeles că în prealabil l-am tentat si pe dumnealui cu o votcă pe care așa cum era firesc nu a refuzat-o cerând chiar și pe următoarea. După câteva discuții despre mașini am refuzat oferta de a ne duce acasă pe motiv că noi nu mergem decât cu mașina acasă nu cu Oltcit cum deținea dumnealui. După retragerea din scenă a lui nea' Gelu mai consumăm câte ceva "cincizeci-uri" și răzbiți de foame acceptăm invitația fraților Molocea la un borș la cel de al treilea frate al lor și anume la nea’ Doru. Unde mai pui că am mers chiar cu ce credeam noi atunci că e mașină... Dacia unui cunoscut de-al lui Adrian.

 Nu știu ceilalți cum se simțeau după aproximativ 11 ore de băut dar eu când am ajuns la cald mă cam topisem. Ce mai încolo și încoace, m-a trezit un bol cu borș cald ce m-a revigorat oleacă. După borș Cristi s-a retras spre casă, eu rămânând să "mă uit" la un televizor a lui nea' Doru că doar eram oleacă de electronist. Mai mult s-a uitat televizorul la noi cum am mai băut un vin (de la nea’ Doru că doar era gospodar nu glumă) și apoi am cam cedat... mai ales Sandu care a adormit pe sobă.

 În glorie dar terminat fizic am străbătut drumul, pe jos de această dată, spre casa vărul și a unchiului meu. Să tot fi fost ceasurile 16,  că aproape se apropia seara, mai ales că iarna se întunecă devreme...

                Următoarea seară a fost seara de glorie a vărului Cristi, eu căzând la datorie. Acum am să relatez o poveste făină care îl are ca protagonist pe Cristi și Ciprian Murăreanu un al „nebun simpatic” al secolului 21. Cristi în lipsa mea se regăsește în sat cu Ciprian Murăreanu zis „Muri” și nu știu exact ce experiențe bahice întreprind dar cert lucru ajung "în cot din sus"sau "în Baseu cum spuneam noi aproape de casa lui Muri. De aici și de la invitația de a cantona la acesta nu a fost decât un pas. Numa că nu au intrat la  casa lui Muri, ci la bunica lui, care probabil era mult mai îngăduitoare decât tanti Lucica mama lui Ciprian Murăreanu ce lucra la primărie cu nenea Ghiță la acea vreme.

Noaptea trece, vine dimineața, Cristi nu apare. Nenea Ghiță vine de dimineață și mă întrebă dacă știu ceva de Cristi. Mirat îi explic că eu nu am ieșit cu el și deja intuiam că a avut iar o seară "culturală" cum spuneam noi la seratele bahice. Timpul trece se face ora 10:30, vine și Nana cum îl spuneam eu mamei lui Cristi și primim un telefon de la nenea Ghiță că a fost localizat Cristi.

Se face că nenea Ghiță în primărie fiind asculta povestea mamei lui Muri... "" Ciprian al meu mi a zis bunică-sa că a venit aseară cu un călugăr acasă...unul tânăr așa de vârstă lui cu plete și un pic de barbă cu o geacă neagră"" .... Moment în care nenea Ghiță spune așa ca pentru el mai mult ...""Aista-i al meu"", apoi sună acasă.  Într-adevar Cristi după ce a chefuit cu Muri a ales să se odihnească la bunica acestuia pentru a nu mai bate drumul singur din "cot din sus" până acasă ....

Cocoșul

Iată că după două seri de neuitat în care protagoniști principali am fost eu cu văru' Cristi, a venit timpul să intre în scenă și restul prietenilor, că doar gasca noastră-i mare. Apar la Havârna Ciprian Zancu și Dragoș Alexandroaie.

   Cum era firesc seara debutează la un pahar...dar de data aceasta "la Cătălina", un local aflat tot în centrul satului, cumva în diagonala intersecției într-un spațiu închiriat de la "Cooperație" care în trecut avusese diverse destinații. Acum juca rolul de bar după strădanile de igenizare făcute de o alta familie ce a jucat un rol important în viața comunității.

  Am împărtășit impresii despre sesiunea abia încheiată și am devorat  așa de control câteva sticle de vin. Pe nesimțite orele au trecut și se cam făcuse ora 10. Catalina, angajata de la bar, deși o colegă de generație, ne-a rugat să cam încheiem distracția pe motiv că e obosită și ar vrea să meargă acasă să se odihneacă. Ce-i drept nici noi nu eram cei mai strașnici consumatori, nu că nu am fi vrut sau putut, ci ne cam limita bugetul. Eram toți studenți și nu aveam bani chiar la discreție pt. băutură. Astfel am cam părăsit locația și am luat-o agale spre deal. Ciprian Zancu al cărui tată era preotul paroh din Havârna a propus să "agațe"  un vin din "colecția părintelui" provenită de la enoriași și să mai stăm la poartă la el. Nu toate vinurile erau de calitate, am cam nimerit în acea seară mai mult niște "borș oțetit". E drept eram în februarie și vinurile bune au fost consumate la Crăciun, ori Cip nu a avut "inspirație" la subtilizarea sticlelor din colecția preotului ori părintele a avut grijă să le pună la îndemână pe astea mai nasole. O fi simțind lipsuri la Crăciun și acum o fi zis să ne învețe minte.

 Se face că în aceste condiții și luați un pic și de frigul de afară să ne dorim o tărie. Ciprian Zancu a zis că nu prea a văzut tărie prin "colecția preotului" dezamăgit fiind și de calitatea vinului adus. În acest moment, vărul Cristi zice: "băi, taică- miu a făcut un rachiu ,"tras de două ori", dar cum oare să-l aduc?      Și cum la vremea aceea toate lucrurile complotau în favoarea noastră, îmi vine pe loc rezolvarea situației și zic. "Cristi unde ține nenea Ghiță rachiul? Parcă după șifonierul din camera de la stradă... Nu?" Cristi răspunde dând afirmativ din cap, iar eu continui: "mergi acasă și prefate că-mi cauți o piesă în geantă mea, pe care trebuie să mi o aduci să repar ceva la Ciprian Zancu." Nici nu am mai avut timp să detaliez ce piesă să aducă sau să mai dezbatem propunerea, că văru era și plecat spre casă... Nu trec mai mult de zece minute și dinspre strada unde locuiește nenea Ghiță, apare o umbră care mai apoi s-a dovedit a fi Cristi. În primă fază nu ne-am dat seama dacă a reușit operațiunea "rachiul" sau nu; pentru că ceea ce vedeam în mâinile lui era doar un modul electronic. După ce mi-a înmânat piesa, a băgat mana stângă pe sub geaca celebră atunci, cu două fețe și din mâneca dreaptă a scos glorios o sticlă de 2 litrii de rachiu.

   Primul degustător: Ciprian Zancu, care după modul de manifestare ne-a certificat calitatea superioară a licorii.  Între adevăr nenea Ghiță nu se dezmințise nici de data aceasta... Era un rachiu mai mult spre palincă ce avea și tărie dar și buchet. Cred eu că acesta este momentul în care s-a produs declicul ce a declanșat ce avea să urmeze.... După două trei ture între mine, Cristi, Ciprian Zancu și Dragoș Alexandroaiei parcă ne mai încălzisem un pic. Chiar când Cip era cu sticla în mână și se pregătea să mai dea o dușcă, dinspre Dispensar apar două faruri ce l-au făcut pe Ciprian Zancu să "palmeze" sticla în spatele lui Dragoș. Nu frica de legislație care și arunci și acum incriminează consumul de alcool în locuri publice ci rușinea față de concetățenii comunități unde tatăl lui era preot l-a mânat spre un asemenea gest. Când mașina s-a apropiat, l-am recunoscut pe Cristi Purice posesor a unui BMW seria 3 (ursuleț) care era la acel moment o pată de culoare în marea de autoturisme ‘’Dacia” omniprezente pe drumurile din jude’. Din mașină coboară Cristi Purice și Vivi Ciobanu. Nu am să insist pe prezentarea personajelor... Pe parcursul povestirii se vor edifica trăsăturile fiecăruia dintre noi. Ce merita a fi spus este numitorul comun ce îl aveam... Pofta de viață, prietenia necondiționată și să nu ne ascundem după deget... Explorările bahice. Cum era de așteptat i-am corupt și pe noi veniți la licoarea magica... Ne-am antrenat în a povestit ce am mai făcut în intervalul de o lună jumătate de când nu ne-am văzut. Vivi studia agronomia la Iași, iar noi nucleul inițial, eu Ciprian Zancu, Dragoș și văru'Cristi studiam în București. Cristi Purice era singurul rămas în Havârna încercând să dezvolte o afacere tot în sfera comerțului.

   Poveștile îmbinate cu rachiul tras de două ori, ne cam făcuse să vorbim toți deodată și ne mai amuzam de rateurile cuvintelor ce nu mai vroiau să iasă așa cum am fi vrut noi. La un moment dat ni se făcuse foame că de rachiul lucra și-și cerea dreptul. Nu mai rabd și spun cu voce tare pentru a acoperi ușoara harmalaie instală: "mi-e foame". De mers fiecare acasă nici nu se punea vorba... Iar după un moment de cumpănă și cugetare Vivi Ciobanu exclamă: “Eu dau un cocoș ...dar unde îl făcem?”    Fără a sta prea mult pe gânduri spun: "La mamaia". Bunica mea rămasă fără bunicul chiar din anul 1990 obișnuia iarna să o petreacă la noi la București. Chiar după petrecerea sărbătorilor la bunica, împreună cu toată familia, am plecat la București împreună cu ea. În consecință casa era goală, bunica rugându-mă să trec să văd ce mai fac "pereți ei"; deci cheile erau la mine. Sigur bunica nu a precizat cu cine și la ce oră să merg să-i vizitez casa... Dar eu că un nepot iubitor am hotărât că a venit momentul.

   După o scurtă organizare ce a presupus agățarea unei lanterne de către Ciprian Zancu cred... Am început excursia spre bunica. În anii aceia la vremea din calendar (februarie), când zăpezile se topiseră circulația pe drumurile laterale din comună,  era o adevărată aventură mai ales  noaptea. Ciprian Zancu cu lanterna în fața șerpuia printre bălțile imense precum piscinele pentru copii de azi. Unde nu erau bălți trebuia să mergi pe marginea sau printe urmele uriașe de tractor pline cu o combinație de apă și noroi. Dacă aveai neșansa să ajungi în baltă sau pe urmele respective te puteai afunda până peste glezne în noroi și să ai nevoie serioasă de ajutor. După intersecția cu drumul " dintre biserici”, calvarul se intensifică. Unde mai pui că în mersul nostru în șir indian, ghidați verbal de Ciprian Zancu, care se mai ținea de glume Dragoș chiar asculta indicațiile în loc să încerce să îl urmărească pe acesta. Astfel Ciprian zice "dreapta mult" iar în secunda următoare se aude un zgomot de apă lovită energic de picioarele lui Dragoș. Șirul se oprește Dragoș exclamă "ce glodăraie" apoi izbucnim cu toții în râs zgomotos ce tulbura liniștea nopții de februarie într-un sat în care toată lumea dormea la acea oră. După extragerea "cerbului" din noroi iata ne ajunși în dreptul locuinței lu Vivi cel ce promisese cocoșul.

"Băieți aștepți mă aici că vin repede" zice Vivi Ciobanu.

  Noapte de sfârșit de iarnă, liniște profundă în atmosfera rece aproape de îngheț. Gașca gălăgioasă de adineauri aștepta acum tăcută operațiunea de extragere a Cocoșului. În liniștea nopții auzeam parcă pași greoi ai lui Vivi în drum spre coteț, când deodată această liniște este tulburată de o mare cotcodăceală prin care se auzea vag Vivi, încercând să liniștească chiar și cu mici înjurături hărmălaia stârnită de găini. Secundele păreau o veșnicie și parcă ne temeam să nu trezim tot satul. După așteptarea greoaie și variații ale cotcodăcelilor mai intense, acompaniate de zbaterea aripilor într-un spațiu mic apare Vivi, un băiat înalt cu un cocoș ținut de cap și atârnând pe umăr, având un gât atipic de lung. Mai apoi am înțeles că Vivi nu la tăiat; nici nu ar fi avut cum, ci ia "lungit puțin gâtul" pentru a nu se mai zbate. Victorioși că am împlinit cu bine și această etapă am început coborâre pe drum la vale spre casa bunicii. Parcă eram cu toții ceva mai sprinteni ajutați și de teren care fiind în pantă nu mai reține apa făcând bălți că pe loc drept. Ne confruntăm totuși cu problema alunecării pe noroi înspre mijlocul drumului care avea pe cele mai multe locuri un aspect de albie de rău.

  Am ajuns în sfârșit la casa bunicii la care am parcurs ritualul deschiderii ușii din spate prin a accesa ușa din față din-spre stradă. Așa am aprins toate luminile, mai ceva că la discotecă. Până să apuc eu să aduc o găleată cu apă de la fântâna și să o pun la foc pentru a curăța cocoșul de pene baieți îl și "dezbrăcaseră". Practic Vivi Ciobanu îl ținea de cap și Cristi varu', Dragoș, Cristi Purice trăgeau de pene. A fost doar o chestiune de timp că acesta sa rămână fără haina de pene și toată curtea să devină albă, acoperind noroiul, de ziceai că a nins abundent. Legenda spune că și în vacanța de vară am mai găsi urmele acestei "ninsori cu pene"... . După etapa de afară Ciprian a preluat inițiativa și pe măsuța din holul de la intrare a tranșat Cocoșul. Eu cu Vivi ocupându-mă de adusul lemnelor. Am zis noi că-l facem la tavă, la cuptor dar în urma dezbaterilor am decis în prealabil să-l fierbem. Zis și făcut: am luat toate bucățile tăiate și le am pus într-o oală de 8 -10 litrii, in care făcea bunica ciorbă de obicei. După ce a văzut bucățile de cocoș puse la fiert, Ciprian Zancu a început să îndemne la un rachiu cu celebra întrebare "hai cumătru un cincizeci?" Faza cu “cumătru” nu știu dacă a fost o premoniție sau un gând aiurea venit la băutură, dar peste ani el a devenit realitate. După ce n-am așezat pe la casele noastre, Ciprian l-a botezat pe Denis, fiul meu.  

   Și tot trecea Cip pe la Cristi varu' pe la Vivi ba se ducea în casă la Dragoș și Cristi Purice ... “Hai cumătru un cincizeci?” Nici eu nu am scăpat "neîndemnat"  chiar dacă am fost ba prin beci după cartofi, ba pe la frigider; că doar nu era să mâncăm cocoș fără o garnitură sau ceva castraveți. Pot spune că atunci cred că am făcut primul piure din viața mea și cu certitudine cel mai bun. Pai cum să nu fie bun dacă am pus aproape 2 pachete de unt. Am pus tot untul ce era în frigider că să fie. Tot îndemnând Ciprian așa lui Dragoș și Cristi Purice li se făcuse foame mare și sau orientat spre o tavă in care mai erau ceva bucăți de carne sleite și cu un pic de mâzgă pe deasupra, rămasă de la sărbători.

 Nu au mai stat pe gânduri și cu o lingură au curățat pe deasupra, mâzga și excesul de grăsime și profitând că eu Ciprian și Cristi varu' luasem oala de pe aragaz pentru a pune bucățile în tavă pentru cuptor, au pus ei tava "pregătită" in locul Oalei in care fierseseră bucățile de carne de cocoș. În acest timp noi nici nu am observat ce făcuse Cristi Purice cu Dragoș, fiind concentrați pe a pescui carnea din oală și a o așeză  pe patul de foi de dafin și ce mirodenii mai găsisem la bunica în dotare. Pescuiam din oală ba cu lingura ba altu cu furculița, ba văru Cristi cu mâinile goale de ne uitam să nu-i rămână pielea și unghiile în oala abia data de pe foc. Nu cred că avea cum că fusese antrenat de Ciprian Zancu cu rachiu și nu cred că mai simțea ceva.

Ei în toată desfășurarea asta de activități apere nenea Ghiță Tiliban nu unchiul, vecinul bunicii ce avea grijă de curete de casă când acesta era la noi la București. El se apropia de ușă din spate tot strigând ușor temător "Adișor tu ești? Adișor, Adișor"  nefericirea sau poate fericirea lui a fost că a dat de Ciprian Zancu, care avea în mână sticla și care tot îndemna "hai cumătru un cincizeci?" Până să ajung eu să vorbesc, nenea Ghiță Tiliban avea servit un cinzeci cred că era la al doilea.  Nu știu dacă a mai avut nevoie de confirmare că eu sunt dar acum se scuză spunând :"am văzut așa luminație la "țața Iogenia că am crezut că sa întâmplat ceva"  in realitate aveam să aflu a doua zi din relatările soției lui că fusese trimis de aceasta să vadă ce se întâmplă și că la întoarcere "administrat" cu câteva cincizecici-uri bune, nenea Ghiță Tiliban era mai mut că o lebădă. Tanti Lucica soția lui întreba: "Ce e mai Ghiță acolo? Iar el încerca probabil să răspundă dar nu putea decât :   "Î î î î.... " Tanti Lucica insista find o persoană mai energică "Zi mai Ghiță nu mă fierbe....." Într-un final a reușit să spună "E Adișor cu niște băieți pe acolo..." 

   Acum mă pun și în pielea lui nea Ghiță Tiliban...  Cum o fi să fii trezit din somn să mergi să vezi ce se întâmplă la casa vecinei ce era toată cu luminile aprinse în toiul nopții într-un sat unde lumea dormea de la ora 8 maxim 10; apoi să ți se administreze în jur de 150 mililitri de palincă? Unde mai pui că nu era nici cel mai rezistent la chestiuni din astea

Și tot îndemnând Ciprian Zancu mai că se dusese sticla dar dar cădeam și noi. Primii căzuți au fost Cristi Purice și Dragoș ...care îmbibați de rachiu și păzind focul din sobă s-au predat pe patul mare.... apoi Cristi varu' cred că gustând din carnea din tava de la cuptor i sa făcut un pic "rău" și să găsit să dea la rațe chiar la ușă dinspre strada. In zadar am încercat eu cu Ciprian să-l convingem să vină înăuntru că dacă nu ne uneam forțele nu reușeam. Cristi varu' se țină cu mâinile de tocul ușii, eu îl trăgeam în interior moment în care vine și Ciprian Zancu și mă apucă cu mâinile de corp și trage. Bineînțeles că la un moment dat Cristi varu' cedează și cădem cu toții în holul din față al casei. După ce ne amuzam copios de scenă ne mobilizăm și-l ducem pe Cristi în "casa din jos" unde pentru ași exprima sentimentele de rău am îndepărtat cerculețele de la"cupteraș". Și că pentru tabloul sa fie complet Vivi vine la urmă si-i toarnă o ulcică de aproximativ 1 litru de apă în cap. Pe motiv că să-și revină. Că prin vis am degustat din cocoș după ce în prealabil mă ghiftuisem cu piure am căutat un loc să pun capu. În camera "de deladeal" pe patul mare erau adormiți deja Dragoș cu Cristi Purice la care se adaugase ulterior și Vivi, Cristi varu' era pe patul de lângă sobă, să-și usuce parul lung udat de Vivi iar Cip dormea cât era el de mare pe "păritari", un fel de scândură de lemn tapițată, care are rolul de a proteja și orna peretele din continuare patului. În astfel de imagine idilică mi-am găsit și eu un locușor lângă Cristi varu', noi fiind colegi de cameră și acasă la mine la București pe perioada facultății și chiar mult după.

Dimineața ne găsește în imaginea descrisă anterior cu deosebirea unei mici gramajoare de "sentimente" exprimate de Ciprian Zancu chiar lângă "păritari", patul încropi de el când i sa făcut somn. Norocul mare a fost că datorită poziției de amplasare a patului improvizat și din dorința lui de a fi cat mai aproape de căldură, grămăjoara de "sentimente" era poziționată pe un soi de covoraș de protecție din față sobei ce proteja covorul din cameră și pe care se așezau lemnele pentru sobă. Prin urmare dezastrul nu a fost mare. Casa arăta cam că după revoluție iar de holul din spate unde era și aragazul pe care și în care preparasem cocoșul  nu pot să spun cum arăta. Mult noroi cu un amestec de încălțăminte împrăștiată și pe alocuri călcată și plină de noroi; cu un aragaz plin de șiroaie de grăsimi și tot felul de ingrediente.

După o dezmorțire lentă în care am râs uni de alții și am încercat să punem cap la cap filmul evenimentelor din noaptea precedentă, am  ascultat îndemnul lui Ciprian Zancu.... "Hai amu să hrănim aici ... Că doar e casă de oameni". Trebuie spus că eram o gașcă super ok și ne mobilzam bine atât la petreceri dar și la treburi gospodărești. După ce am făcut cât de cât curat în casă am mai dat un "foc" la friptura de cocoș care parcă nu mai era așa de bună că aseară. Ba părea ațoasă și nefăcută ba era prea tare.... Dar am mâncat așa mai de foame că de poftă mâncaserăm aseară.

Ei și cum îi stă bine unui găști responsabile nu am plecat fiecare pe la casele lui ci am mers cu toții la dispensar. Acolo era asistent medical la acea vreme Andy Tofan, căruia i am cerut să ne consulte să vedem dacă mai putem sa bem. Când ne retragem spre casa vărului Cristi  l-am văzut pe preot, tatăl lui Ciprian Zancu foc și pară. Intenționa să plece de dimineață la Botoșani dar cum Cristi Purice a parcat BMW -ul pe podul de la ieșirea din curte nu a put. In zadar la căutat acasă sau pe la cunoștințele comune că nu sa gândit nimeni unde era de fap. Mama lui Vivi la aștept pe aceasta să-i spună "mai Vivi după atâția ani cred că avem hoți în sat. Mi-a dispărut un cocoș." In zadar a recunoscut Vivi isprava că el a luat cocoșul. Aceasta spunea că Vivi recunoaște așa doar că să o liniștească. Unde mai pui că spună că nu avea cum să fiarbă că doar îi dăduse pastile....

Așa se explică că nu ne  nu prea ne-a ieșit nouă cocoșul... Nu că eram noi praf ci că luase el pastile

Iarna ...

Iarna ...

Iarna copilăriei mele avea zăpadă, sănii pe dealurile şi văile Havârnei şi era totul ca un basm. Dimineaţa, eram mutat din pat, de sub plapumă, pe sobă pentru că doar acolo era cald în odaia de zi a bunicilor, după ce în prealabil treceam prin zăpada proaspăt troienită din partea de sus a casei pentru așa-zisa înviorare. Eram luat pe sus de bunicu' şi pus în acel troian preţ de câteva zeci de secunde, după care eram spălat cu zăpadă şi dus pe sobă. La început nu înţelegeam ce se întâmplă, dar după ani am înţeles că era un ritual de "călire" săvârşit de bunicul meu, Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Anii treceau şi iernile căpătau în mintea mea forme din ce în ce mai variate. Începusem să nu mă mai bucur doar de "trasul cu sania" cât era ziua de mare, ci așteptam Crăciunul şi Anul Nou să merg cu uratul şi a doua zi cu semănatul. Noi, copiii de atunci, nu-l aşteptam de Crăciun pe "Moş Crăciun", ci ardeam de nerăbdare de Anul Nou să vedem ce ne-a adus "Moş Gerilă", echivalentul comunist al lui Moş Crăciun. Mai târziu, am fost atras de obiceiurile populare ale acelor locuri, care se săvârşeau de Anul Nou: mersul cu Capra, Ursul, Căluţul sau Banda; aceasta din urmă comportând diverse forme- Banda lui Coroi sau Banda lui Novac. Îmi amintesc cum, într-un an, am mers cu Capra cu Sabin, unul ditre prietenii mei din copilărie, dar nu am rezistat prea mult din cauza frigului, astfel încât la trecerea dintre ani eram deja acasă. Spun asta comparativ cu "Benzile" care se organizau atunci şi care încheiau activitatea abia a doua zi spre seară, în prima zi a noului an, de Sfântul Vasile.

         Am o amintire ce trebuie menționată vizavi de cum se distrau bunicii noștri. Se făcea că eram în noaptea de după Sfântul Ion, când toți oamenii se odihneau după mai aproape toate sărbătorile de iarnă. O liniște monumentală se așeză peste sat odată cu venirea serii. Doar câțiva câini mai tulburau din când  în când această liniște. După vizionare programului de la televizor, Moș Ene își intră în drepturi și de obicei bunica făcea funcția de “power off” , la televizoarele de atunci neexistând telecomandă cu funcţia "sleep". Sau, altfel zis, bunica era telecomanda lu’ bunicu' şi a mea implicit.  Avea norocul că la acea vreme la Havârna se prindea numai TVR1. După ce am adormit bine, cred că pe la maxim ora 23, din liniştea nopţii se stârneşte un vacarm de nedescris făcut de zgomotul unor oale lovite între ele, tigăi și tălăngi  (un soi de clopoței mult mai mari). După câteva secunde bune în care numai acel vacarm se auzea, a început o urătură care, pe lângă accentele clasice ale urăturilor, conținea şi versuri cu ţintă directă la adresa bunicului a cărui zi onomastică tocmai fusese. În final, bunicul se coborî din pat, aprinse lumina în cameră şi afară, în faţa casei, de unde se auza urătura. Astfel, au fost dezvăluiți şi autorii: un grup de prieteni şi “cumătri” care din binecuvântate pricini nu au putut ajunge în ziua de Sfântul Ion să-i ureze bunicului "la mulţi ani". S-a întins masă mare şi s-a chefuit până la ziuă cred, pe mine luându-mă somnul la un moment dat... 

Am fost martorul Revoluţiei Române, ce-i drept la televizor, dar am tremurat un pic de frică. Părinţii mei au fost nevoiți să plece din Bucureşti pe 22 decembrie, seara, şi nu aveam certitudinea că vor face acet lucru în siguranţă. În Gara de Nord, ca mai în tot centrul Bucureştiului, se trăgea, nu se ştie nici acum de către cine şi spre cine. Enigmele istoriei sau...

Iernile de după revoluţie au venit cu alte noutăţi în acelaşi peisaj mirific al Havârnei: discotecile. Aveam la acel moment o poziţie privilegiată - veneam din Bucureşti unde aveam acces la muzica nouă de discotecă. Am fost printre primii care au adus la Havârna muzica celor ca Snap, Vanila Ice, Mc Hamer sau Doctor Alban. Iarna începuse să fie aşteptată pentru altceva decât zăpadă şi trasul cu sania...

Acum am şi eu copil şi sunt tare curios cum vor fi percepute iernile viitoare?! Va mai aştepta zăpada sau va dori să aibă o iarnă fără ea, din cauza codurilor de viscol şi ger?! Vom vedea...

reditare cu adăugiri.
n.r preluare https://andiandronic.wordpress.com/

Lumea între real si virtual

Într-o lume în continua mişcare cu viteză ameţitoare şi după mii de ore petrecute în faţa calculatorului de la strabunul  HC 85  unde foloseam limbajul „Basic”, via PC 286,386,486 cu Dos Navigator si începuturile Windows cu prima versiune Windows 3.1 si 3.11 continund cu Windows 95, 98, Xp sp1-3 şi ajungând la la la Windows 7, iată-mă şi la primul meu “Blog” (blogu’ lu’ Andi).  Venit din nevoia de comunicare, nevoie de a face cunoscut  prietenilor şi tuturor cunoscuţilor  cu care tangenţiez din ce în ce mai rar, ceia ce gândesc, traiesc şi simt.

Privesc,  şi sper să nu greşesc, Blogul ca pe un ‘status’ folosind un termen din lumea calculatorului, a vieţii virtuale, sau ca pe o mimică a feţei din viaţa reală, care spune interlocutorului ceva despre starea ta de spirit. Am considerat tot timpul că trebuie să interacţionăm să comunicăm şi să fim deschişi unii cu alţii, deşi am fost criticat de unii dintre apropiaţi asupra acestei abordări; fiindu-mi recomandată chiar o atitudine mai ermetică, mai rezervată. Nu pot fi aşa. Nu pot să nu spun ce mă doare cum nu pot fi insensibil la durerile altora. Consider ca daca nu comunici, e mai greu ca cineva să-şi dea seama că ai nevoie de ajutor şi în cosecinţă nu poate fi acuzat ca nu ţi-a întins o mână. Din acest punct de vedere consider un  avantaj al Blogului pentru cei ce sunt mai timizi în a comunica cu semenii.

Sper ca Blogu’ lu’ Andi să fie o oglindă fidelă a spiritului meu şi să ne apropie, creând posibile teme de dezbatere şi dialog. Închei prin a spune: Aşa să ne ajute Dumnezeu.